Am îmbrățișat stânca
pe care ne refugiam cândva;
Îmi moare sufletul
în fiecare clipă
când privirea îmbrățișază marea.
crește golul în inima mea
pentru că nu pot exista
fără flacăra iubirii tale.
Cum să te uit?
Cum? Când gândul nu mă lasă?
Refugiul meu e gândul
către tine...amintirea ta
mă lasă fără zori
și-mi lasă sufletul pustiu.
Flacăra mă arde pe dinăuntru
ca o lumânare ce nu se stinge
niciodată...
ca o noapte eternă
ai cărei zori nu mai apar
niciodată.
Mi-e sufletul scrum
pentru că doar lângă tine
pot învia și pot muri.
Sirena
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu